Ce șocuri iei când ajungi la facultate?

Când ești la tine acasă e fain și simplu rău.N-ai multe de făcut.  Singura ta treabă e să mergi la școală sau să te vezi cu prietenii cât mai des.

Dar apoi vine momentul magic și ajungi la facultate. Iar de aici, lucrurile se schimbă.

  • Va trece timpul INCREDIBIL de repede. Clipești de două ori și se schimbă luna.
  • Toți sunt de treabă la început. Până și profesorii. La început.
  • O să treci prin multe nedreptăți. Da, se poate mai mult ca-n liceu. Ce credeai? Că scapi?
  • Oricât de obosit vei fi, va trebui să faci curățenie, mâncare, să speli haine și vase. În aceeași zi.
  • Îți va fi veșnic somn. Dar asta nu e o noutate.
  • Vor exista cursuri care îți vor plăcea al naibii de mult.Sau sunt eu ciudată.
  • Vei ieși, vei vedea, vei face multe. Vei cunoaște. Oricât de anti-lume ai fost înainte.
  • Vei fi mai relaxat când vei merge la cursuri. Nu mai e panica aia că n-ai tema sau te ascultă. Ești pe un norișor. Bine, asta dacă mergi la cursuri.
  • Există și aici tocilari, dar sub acoperire.
  • Poți învăța și 5 ani pentru un examen. Dacă ești prost pe moment s-a dus tot.
  • Îți va fi DOR de liceu și de casă. Îți vei aminti mereu ce bine era pe atunci și ce simplu. Ca un bătrânel ce le povestește copiilor de tinerețe.
  • Vei vorbi mai mult la telefon. Mai mult decât îți imaginezi.
  • Ai face de toate. Ai mult timp. Dar nu vei apuca să faci nimic.
  • Probabil îți vei găsi tovarăși de suferință la fel de nebuni ca tine.
  • O să învățați să învățați. Oricât de ciudat ar sunat asta.
  • Și cel mai mișto lucru: o să-ți placă.

Teama cea mai mare.

Fraților, nu știu ce mi se întâmplă în ultimul timp, dar scriu tot mai puțin. Îmi e rușine cu mine. Chestia e că aș face de toate.  Mă apuc de multe lucruri, vreau și din aia și din aia și ajung să nu mai fac nimic. Povestea vieții mele de om amărât și prost.

Din dorința asta de a face multe, rămâne totul pe dinafară. Am ajuns să stau ca o plăcintă și să las totul pe mâine. Să spun că nu-mi reușește mare lucru și trece vremea. Să am așteptări și să o sfeclesc în stilul meu caracteristic.

Cel mai frică îmi e să nu devin o bătrânică din aia care gonește copii de la banca unde râd și se distrează, cu simplul motiv că nu e a lor. Să nu mă trezesc într-o dimineață să zic că-i gata tot, să ies din casă cu privirea încruntată și plină de nervi că nu-mi reușește nimic și nu mai are rost să continui.

Tot timpul spun că vreau să fac doar ceea ce-mi place și că n-am nevoie de multe pentru asta. Apoi deschid ochii. Observ că vorbesc tot mai rar cu prietenii mei. Că uit să-mi sun părinții uneori. Că nu am destul timp.  Ce Dumnezeule-Doamne se întâmplă aici?

Am tot zis că îmi e frică de multe chestii. Să aprind aragazul, să merg la dentist, să văd valurile mării noaptea, să merg cu mașina, să sparg baloane. Dar, printre toate temerile astea enumerate aici, am una cea mai mare. Dacă va trebui să renunț? Dacă nu voi mai avea energie să fac ce-mi place? Dacă mă voi sătura de toate și mă voi muta la țară unde voi planta roșii de dimineața până seara?

Dacă-mi bate monotonia la ușă și eu îi deschid? Iar la cât sunt de fraieră îi dau și o cafea cu două cuburi de zahăr?

whatt

 

 

 

Îți amintești când?

De fiecare dată când ajung (sau plec de) acasă, țâșnesc amintirile de peste tot.

-Ah, uite un tufiș! Oa! Mai știi când te ascundeai după el?

-Uite o bucată de cretă! Mai știi când făceai șotron și obligai pe toată lumea să se joace cu tine?

-Uite ce vreme frumoasă! Mai știi când veneai de la liceu și era așa?

Am un sentiment foarte ciudat acum. Îmi amintesc toate lucrurile astea și simt că le mai trăiesc o dată de fiecare dată când mă întorc. Doar că lipsește ceva. Țin minte când purtam uniformă și îi rugam pe ai mei să-mi pună ghiozdanul în spate. Țin minte când veneam de la școală și mirosea mereu a mâncare proaspăt gătită. Țin minte când stăteam mai mult de 22:00 afară și înghețam pe banca de la semafor.

Merg mai departe și zâmbesc.

Nu mai e nimeni în fața blocului, nu mai face nimeni gălăgie, nu mai mâzgălește nimeni garajele. Locul e pustiu de fiecare dată când treci. Vecina care mă făcea să râd și îmi aducea bomboane când eram mică, e tot mai slăbită și poartă o căciulă neagră pe cap din cauza bolii. Glumește mai rar. Oamenii pe care îi cunoșteam, nu mai prea sunt. Și oricât de mult soare ar fi, tot te ia frigul.

Mă simt ca la finalul unei cărți vechi, pline de descrieri triste.

tumblr_n9gyi2zrgf1tfp688o1_400

Când am crescut atât de mult încât cei care mi-au fost colegi la grădiniță, să se transforme în așa adulți plini de griji? De câte ori am clipit de nu mi-am dat seama că ceilalți nu mai au de ceva timp atât de multă energie ca mine? Cum s-a întâmplat ca cei mai buni prieteni s-au transformat în persoane pe care doar le-am întâlnit cândva?

Se numește viață?

Îmi e dor de toate lucrurile astea.  Doar că nu le pot avea din nou. Oricât aș încerca să fiu ca înainte, nu merge. Nu am piesa de puzzle care să se potrivească la finalul jocului. Locurile s-au schimbat, sentimentele sunt amestecate. Dar, sunt alții care mi-au luat locul deja și își fac amintiri mai faine ca ale mele.

Îmbătrânesc. 

ju

Care Alexandra?

Am darul de a nu mă ține cei din jur minte. Sau de a nu-și da seama că respirăm același aer. În viața asta trebuie să știi ce vrei. Să ai ceva-ul tău și să ieși în evidență cu el. Să te pricepi. Să-ți rețină oamenii fața. Să știe să-ți pronunțe numele. Chiar dacă nu ai părul albastru, ceilalți trebuie să-l vadă așa. Așa e lumea construită.

Ce te faci dacă nu se întâmplă toate astea?

ale

Nu s-a învărtit Pământul în jurul meu niciodată. Eram tot timpul acolo, dar nu mă vedea nici dracu. De făcut ceva special, n-am făcut. Nici măcar nu mă salutau persoanele pe care le cunoșteam. N-am 1,75 sau ochii mari și lucioși. Nope.

Dar nici nu mi-am dorit. Asta e cea mai amuzantă parte. Nu cred că mi-ar fi plăcut să fiu în centrul atenției. Nu aș fi știut cum să mă comport. Mai bine cu gașca mea de anonime și cu durere de burtă de la râs. Mi se pare că cei pe care îi cunoaște tot orașul sunt mereu crispați. Și fără vlagă. Și ca într-un glob de sticlă. La ce bun?

Not for me. Prea obositor.

Că știe lumea că te îmbraci cu aceeași bluză două zile la rând sau că îți faci ochii cu tuș. Că mănânci ca fursecuri cu apă de trandafiri sau pufuleți cu sare. Că n-ai mașină și nici bani de mers la petreceri. Că te salută mai mult de 10 persoane când ieși afară. E asta atât de important?not-alone-mikaela-jane-1024x607

 

Ce e mai important?

time

Mă plângeam tot timpul. De ce e așa greu la facultate? Ce o să fac cu tema aia? De ce n-am și eu banii mei? De ce n-am și eu talie ca alea din reviste? Ce sens are viața fără 5 perechi de teneși? De ce nu mânânc spumă de cășuni în fiecare zi?

De ce-uri.

Chestia era că nu prea deschideam ochii. Realizez asta de fiecare dată când plec de acasă. Atunci încep să rememorez totul ca într-un film vechi, alb-negru, cu melodii triste pe fundal.

Sunt atâtea lucruri mai importante decât o notă bună la școală sau o pereche nouă de pantofi. Mai bune decât un ceas scump sau un fel de mâncare exotică. La ce bun să ai apartament de lux, dacă stai singur și pleoștit în el? La ce bun să ai bani pentru pastile, dacă nu-ți trece răceala deloc?

Habar n-am cât timp o să mă mai pot bucura de ce am acum. De ăștia 19 ani, de drumul până la facultate, de prietenii pe care îi aveam, de cei pe care îi am acum. De scrisul din vârful patului, de melodia pe care o ascult de două săptămâni fără oprire.

Nu știu cât timp voi mai mânca clătitele sau gogoșile cu dulceața de la bunică-mea. Nu știu cât timp voi mai primi pachete greu de dus și de manevrat.  Habar n-am cât timp voi râde și mă voi bucura de maică-mea și ieșirile cu ea. Deocamdată, îmi place totul așa cum e.

Cred că trebuie să ne bucurăm de celelalte lucruri.

Alea care nu par importante, dar sunt cele mai.

gggg

 

Traume.

De când eram la școală și până acum, mi-a fost frică. Plecam întotdeauna la drum cu două ghiozdane. Unul cu manuale și celălalt plin de întrebări.

– Dacă va țipa din nou la mine?

-Dacă mi se împleticește limba și nu mai știu să citesc? Dacă uit literele?

tumblr_static_tumblr_mwxgkdm1uq1r0tytoo1_500

Nu spuneam foarte multe. Dacă mă numea cineva, poate scoteam 2-3 cuvinte și un „Aîîîî” lung. Încă mă întreb cum am rezistat 12 ani. Probabil de asta nici nu aveau oamenii încredere în mine. Singurul lucru productiv pe care l-am făcut în timpul școlii a fost trezitul de dimineață.

Zilele în care aveam prezentări erau cele mai nasoale. Cum rahat să stau în fața clasei în timp ce atâțea ochi se uită la mine? Repetam acasă cu o săptămână înainte, îmi planificam intrarea glorioasă și aplauzele de la sfârșit. Niciodată nu mă întâlneam cu ele.

-Iar nu ne-a ieșit prezentarea…Vom face și noi una bună? Vreodată în viața asta?

Acum dacă stau să mă gândesc, nu era nimic al naibii de complicat. Poate dacă profesoara din generală nu țipa la mine în fiecare oră, nu mi-ar fi fost frică. Poate dacă profesorul din liceu ar fi avut mai multă încredere în mine, n-aș fi plâns ca proasta în spatele blocului 3 ore.

ku

Știu că e destul de greu să treci peste. Dar știu și că a fost numai vina mea. Dacă eu nu i-aș fi luat în seamă, aș fi fost mai câștigată acum. Dacă în loc să mă plâng că oamenii au ceva cu mine, aș fi încercat să-i fac să-și schimbe părerea, aș fi fost acum altcineva. / Sunt optimistă și mă gândesc că mai e timp./

Oameni buni, nu vă induceți singuri frica!

Ce rahat e și cu asta? Până la urmă nu mori din atât. E nasol, știu. Stai și te gândești dacă greșești tu cu ceva. Ești ca un Ghiorghidiu în miniatură. Tocmai asta e pierderea. Îți e frică să fii tu. Și asta e mai grav. Ce contează că îți tremură vocea când vorbești cu cineva? Sau ce contează că o mai dai în bară? Ce contează dacă țipă cineva la tine?

La dracu, atâtea griji! N-ai să poți face totul pefect mereu.

Lasă-i să vorbească. Și rămâi sincer cu tine.

cartoon-dark-disney-fear-Favim.com-3050711

 

 

 

DOR DE EA.

Fraților, n-am mai scris de o groază de timp. Mă simt prost.

hhhhhhh

Astăzi stau în patul meu de acasă-acasă, ăla îngust și cu 4 perinițe. Ăla în care am dormit cel puțin 15 ani. Îmi era dor. Aici parcă pun timpul pe pauză și nu vrea nimeni nimic de la mine. Devine un bun motiv să te îmbolnăvești și să arăți ca un zombie plimbăreț.

Revenind.

Gândul că pleci de acasă e foarte fain la început. Ești un rebel și jumătate, nu mai depinzi de nimeni și nimic, nu-ți mai pasă dacă îți faci curat în cameră sau nu. SÂC! Dar…începe să-ți fie dor de cum era înainte destul de repede. Încă mă gândesc cum are maică-mea superputerea de a-mi auzi pașii de pe scară. Sau cum poate să-mi cumpere atâtea dulciuri. Dacă mor să știți că am avut sigur și diabet.

inside-out-riley

Când am plecat ultima dată la București, la a doua mea viață, m-am simțit ca naiba. Nu doar pentru că schimbam „climatul” și eram din nou singură. Mă gândeam că nu o să mă mai trezesc dimineața la 07:00 să mă văd cu cele mai bune prietene și să plecăm spre liceu. Asta în timp ce bârfeam toți „șmecherașii” de pe acolo sau cântam TAXI 🙂

Mă gândeam că nu o să mai fac cornulețe cu dulceață și că nu o să mai văd cele 2 străzi ale orașului pe care le colindam în fiecare weekend. Că ce viață e aia fără cartofii dulci cu multă glazură de la cofetăria noastră? Că nu voi mai putea scrie fără scaunul meu roșu de aici.

N-am putut să iau toate astea cu mine. Din păcate. Dar știu că mereu mă vor aștepta aici. Și că tot timpul va fi la fel. Și chiar dacă voi avea 80 de ani și scaunul meu roșu nu va mai fi bun de nimic, tot o să-mi amintesc de el. Și de vremea în care amorțeam pe el.

Să vă fie dor de casă. Și să vă întoarceți. Acolo lucrurile rămân exact cum vă plăceau.

sb

 

De vorbă cu Dash

Îl cunoașteți pe Dash, nu? Dacă nu, să știți că e un tip foarte tare, care vrea să facă oamenii să zâmbească prin postările lui. Realizează vine-uri și poze amuzante de vreo 2 ani și nu se vrea să se oprească aici. Mai are idei.

dash

De când ai început să filmezi? Ai o pasiune pentru asta?

Am început pe 14 Martie 2014 și chiar am o pasiune în a face asta.

De la ce ți-a venit ideea? Cum te-ai hotărât să-ți faci pagină online și să îți ocupi timpul cu filmulețe și poze amuzante?

Păi prin vremea aia erau foarte la modă paginile de vine-uri (gen Romania Best Vines & Best Vines Romania) și m-am gândit că ar fi interesant să fac o pagină pe tema asta.

Cu ce filmezi? De obicei cât timp îl petreci editând?

Filmez cu telefonul. Depinde de ce filmezi, editatul poate să dureze și 5 minute, însa poate de asemenea să dureze și până la 3-4 ore…

Acum câți ani ai și unde locuiești? Ești la liceu? Ce studiezi?

Acum am 17 ani și locuiesc în Olanda. Aici e alt sistem, momentan sunt încă la scoală. Când o sa termin, cred că o să mă înscriu la o școala de arte.

Și cum îți vin ideile, subiectele pentru o postare? Te ajută cineva sau lucrezi întotdeauna singur?

De obicei lucrez singur. Ideile îmi vin pur și simplu din momentele din viața mea, alteori mai citesc câte un subiect amuzant și mă gândesc că ar putea ieși un vine foarte tare din el.

Și ce îți place cel mai mult la ceea ce faci? Ce te ține în priză?

Fanii (prietenii mei virtuali), persoanele care mă urmaresc si mă susțin.

Câtă lume te urmărea la început?

La început nu mă urmarea foarte multa lume. În primele 9 luni am reușit să strâng abia 4.000 de urmaritori, însă am continuat să fac clipuri funny indiferent de câtă lume mă urmarea. Cred ca de aia am facut și o pasiune pentru asta.

Te-ai gândit ce vei face în viitor? Ai spus că ești pasionat de teatru.

Da, sunt pasionat de teatru, urmez si un curs de actorie :).

dq

Ai vrut să renunți vreodată?

Da, am avut o dată o problemă de familie destul de mare și am zis ca o să o las baltă cu pagina și tot ce ține de Facebook. Însă, când problema s-a dus, mi-a revenit pur și simplu cheful și am început să postez din nou.

Cred că ai mai fost întrebat asta. De la ce vine Dash?

Dash era numele pe care îl foloseam în jocurile pe care le jucam. E pur și simplu un nume, nu inseamnă nimic.

Cum te simți după ce termini de editat o fotografie/un videoclip și îl distribui? Ce simți când vezi reacția celorlalți?

Păi, ești mereu în suspans atunci când ești pe cale să postezi un videoclip. Te gandesti: O să le placa? N-o să le placă? De obicei, numărul de vizionări și de like-uri arată dacă clipul este reușit sau nu. Videoclipurile nereușite sunt în mare parte șterse (indiferent de cât de mult am muncit la ele.)

Apuci să te bucuri de succesul unei postări sau te gândești mereu ce vei posta data viitoare?

Da, apuc, însă trebuie bineînțeles să te gândești și la ce vei posta data viitoare.

hhh

Tu pe cine urmărești?

Dacă te referi la Youtube sau Facebook, nu prea urmăresc foarte multă lume. Rar mă mai uit la care un vlog al cărui titlu mi se pare interesant. În rest, nu prea ma uit.

Ce vrei să transmiți prin asta? Ce vrei să simtă ceilalți când privesc ceva făcut de tine?

Vreau pur și simplu să fac persoana care mă urmărește să radă. Nu am neaparat un “mesaj” care trebuie transmis.

muga

 

Eu îi mulțumesc lui Dash pentru răspunsuri și îi doresc multă baftă în tot ce face. Că face bine! 🙂 Dacă aveți o zi proastă, luați de aici și de aici. Vă va trece.