Ale, scoate – ți ochii și fă-i cuiva cadou!

Viața mea e făină rău. E amuzant cum am atâtea idei în minte și nu reușesc să fac să iasă niciuna. Sunt bună de dat sfaturi aici și aş scrie de toate, dar ceva se întâmplă când ies în lume. (E ciudat acum pentru că am început să scriu în tramvai și se holbează lumea la mine de parcă aş fi un cartof prăjit de la Mc 🙂 🙂 🙂 .)

Pe bune că sunt o persoană ciudată. Și încep iar să scriu despre mine și mă enervează. Adică. Pe de o parte cânt pe stradă și nu îmi e frică să înjur pe cineva care mă disperă sau se ia de mine și pe de alta, îmi e frică să țin o prezentare în fața clasei. Sayyyyy whhaaat?? Nu îmi e naşpa să merg la același concert de 8 ori pentru că e făină muzica  (săracii oameni, Ieli) sau să mă strâmb la solist dacă mă enervează, dar mai bine tac atunci când mă pune cineva să-mi spun ideile. Say whaaat x 2. Ghiciți ce făceam în liceu?  Că-mi învățăm tot timpul la română din primă oră,dar nu răspundeam că-mi era frică să nu care cumva să mă încurc. Așa că stăteam până când se adunau 70 de capitole din materie și luam notă mai mică. Aveam o logicăăă…de mică.

Aș scrie. Și credeți-mă aș scrie mult. Dar ce să vezi? Când mă pune cineva, iese un rahat cât mine de mare. Să ajung să am articole pentru o revistă sau ceva? Păi îmi dau ăia în cap direct.  Câteodată îmi vine să mă dau cu pepenele ăsta de cap al meu de pereți,  dar apoi mă gândesc la săracii pereți ca n-au făcut nimic. Și mi-aş dori să fac mai multe, dar tot timpul mă gândesc la datul în bară al meu în mod caracteristic. Uneori mă gândesc că unii din noi pur și simplu trebuie să rămână în coconul lor și să tacă din gură că n-au șanse.

image

Advertisements

Jurnalismul și părerile.

Boooooooooooooooooooooooooooooooon. Zilele astea m-am enervat cam des, poate de asta sunt mai pesimistă decât în mod normal. Am stat și am analizat viața jurnalistică și am început să le dau dreptate celor care văd oamenii ăștia ca pe niște roboți cu microfoane în mână, carnețele în geantă și drăcușori în minte. Sincer, nu-ți trebuie multe școli sau facultăți să-ți dai seama de asta. Este peste tot aceeași reacție.

E ciudat că vezi prezentatori care stau cu picioarele pe masă în timpul unui interviu și iau la mișto invitații doar pentru că ei sunt acolo și cei care vin, vin pe banii lor. Trebuie să ai realizări de realizări sau să mori de 5 ori pe zi ca să ajungi la știri. Trebuie să câștigi din naștere un corp frumos ca să te bage cineva în seamă. Așa am observat să sunt selectați, mai nou. Nu există oamenii din spate, nu știe nimeni numele reporterilor (care fac toată treaba) și totul este doar despre spectacol. Facultatea nu-i bună, se face degeaba, ăia care ies din ea, ies pe ochi frumoși, mai sunt și proști de dau în gropi, nici să vorbeasă nu știu. Totul e degeaba, huh?

Error 404. „Jurnaliști”not found.

De asta sunt îngroziți toți. Pentru că nu mai au încredere. Pentru că majoritatea jurnaliștilor au studiat ASE-ul și Dreptul și n-au găsit loc în domeniu, dar au avut noroc pe moment sau o pilă bună acolo. Pentru că UNA vorbești cu ei și ALTA scriu sau înțeleg. Și uneori e nasol pentru că eu știu că nu-s oameni răi, dar îi schimba multe chestii. N-am să pricep niciodată de ce DOAMNE-DUMNEZEULE e important câte gagici ai sau cu cine ieși în oraș, câte diete ai ținut sau ce tip de hamburger a mâncat nu știu ce vedetă. Cum poate fi asta mai important decât o reușită sau o chestie făcută de tine, cu mânuța ta, pe care să o vadă și ceilalți și să o aprecieze?! Dime, por favor!

Cum ar putea oamenii să mai aibă încredere să-ți zică povestea lor sau să nu-ți râdă în față când le spui ce profesie ai? Cum ai putea să le spui celorlalți că e greu să iei un interviu, că uneori n-ai subiecte sau îți tremură picioarele de frica unui refuz, că nu dormi din cauză că te-ai cam făcut de rahat cu inviatatul de lângă tine, când tot ce văd ei sunt minciuni și certuri. Presărate cu veșnica întrebare : „Și cum vă simțiți în acest moment?”. Presa e numai în fundul politicienilor. Presa e numai după bani. Presa e coruptă. Presa e…care presă?!

Nu toată e. La fel cum există avocați care vor dreptate, polițiști care fac și altceva în afară de a da amendă pietonilor, taximetriști care te duc direct acasă și nu pe alte potecuțe, mai sunt și oamenii ăștia ( de obicei, nebăgați în seamă, pentru că sunt prea mici) care scriu sincer, curat, adevărat. Cărora nu le pasă dacă ajung pe sticlă îmbrăcați la patru ace și își doresc doar să lucreze bine și cu spor. Probabil pe cale de dispariție, dar SUNT ACOLO. Deschideți ochișorii și admirați priveliștea pentru că ei fac adevăratul jurnalism. 

Și vor să scrie cu sufletul despre voi. Și vor să strige în gura mare că sunteți oameni faini 🙂 .
image

Înapoi în timp

Mă enervează când văd oameni care uită. Parcă le dă cineva în cap. Își uită prietenii cei mai buni sau că își făceau tema la română în clasă. Uită să meargă acasă pentru că au timpul ocupat cu altele care aduc bani şi călătorii prin alte țări. Uită că au fost pietoni înainte de a avea maşina aia scumpă care n-are nicodată răbdare să stea la trecere.

Mă scoate din sărite că există persoane care nu-s băgate în seamă pentru că n-apar la Tv sau nu li se aude vocea la radio. Pentru ce naiba se fac atâtea concursuri de talente muzicale dacă niciodată nu se mai aude nimic de niciunul din concurenți? De ce spui că faci totul pentru cei care te susțin, dacă nici la un mesaj nu eşti în stare să răspunzi?  Se poate să te izbească așa de tare faima?

Dar, oamenii se bat și pe un scaun liber în tramvai. La ce să mă aștept?

image

La perete. Stop

Mă gândesc uneori că lucrurile ar putea fi mult mai simple decât sunt. Ar fi fost mai ușor dacă aş fi vorbit ieri cu fratele meu față în față și nu la telefon. Ar fi fost mai simplu să rămânem la momentle în care râdeam cu el de pozele din albumul din a XII a și îl stresam cu jocurile mele pe calculator. Ar fi fost mai ușor să mă contrazic cu maică mea pe probleme ca ieșitul afară până târziu sau alergatul meu de pe timpul verii cu noaptea-n cap.

Problemele de acum nu prea îmi plac.

Când eram mică nu mă gândeam că va trebui să-mi schimb camera peste câțiva ani sau că nu voi mai avea aceeași prieteni. Nu știam nici că nu voi mai suporta kiwi-ul sau mierea. Sau că jocurile mele vor fi de-a jurnalistul începător și nu de-a vânzătoarea sau prinselea.

Și dacă aş fi știut asta, aş fi stat mai mult în spatele blocului când eram mică. Și i-as fi rugat pe ai mei să ne uităm la mai multe filme împreună. Și aş fi dansat mai mult la ziua mea sau aş fi făcut mai multe poze cu persoanele care nu mă mai salută acum. Doar așa, să țin minte cum erau ei atunci. Și poate că aș fi stat mai mult în patul meu, cu înghețata de vanilie și nuci în față. Sau aş fi ascultat melodia care îmi plăcea atunci mai mult.

image

La liceu pentru o zi

Ieri parcă am mai trăit o dată viața de liceu/ high school muscal, cum îi spuneam cu fratele meu. Ciudată treabă. Chiar dacă zilele mele la liceu erau un etern ,,Ce fac aici? Vreau acasa”, când s-a terminat mi-am dat seama că nu a fost așa nasol pe cât părea.  Și dacă a ajuns să-mi fie dor și de orele de franceză, e gravissimo.

Habar n-am dacă am mai scris despre asta, dar mi-a venit dor. Să mă trezesc de la 07:05 (Cum rahat am reușit să fac asta 12 ani de zile??), să îmi pun muzică în timp ce mă spălam pe dinți, să-mi desenez eterna mea dungă la ochi, să îmi pregătească cineva pachet, să-mi aranjeze tatăl meu ghiozdanul la spate și să am răbdare să-mi aștept prietena încă 10 minute în mijlocul drumului pentru a merge împreună. Cred că de la ea am învățat să nu ajung la timp undeva. Hello, cicănaş! 🙂

E ciudat că îmi e dor de colegi. De brăduțul din spatele clasei pus acolo la orice anotimp, 4 ani la rând. Îmi e dor să am inima cât un gândac nebun când trebuia să asculte la geografie sau română. Îmi e dor să fac o funcție la matematică. CIUDAT AS FUCK. Îmi e dor să stau în rândul de la geam și să mă holbez de acolo. Îmi lipsesc activitățile noastre de 1 decembrie, să decorez standul cu tot felul de tâmpenii, să-mi desenez colegii și orarele și să acopăr toți pereții clasei cu ele.

Cel mai mult îmi lipsesc prietenele mele și localul nostru ieftin de băut cafea. Sau plimbările prin parc. Sau cum mâncam prăjiturile alea MEREU prea dulci în week-end. Îmi e dor să chiulesc, să mă aștepte cineva cu mâncarea caldă, să mă bucur când iau un 10, să calculez câte persoane mai sunt până când trebuie să citesc eu lecția. Să-mi desenez banca, să mă plictisesc la unele ore, să-mi port hainele vechi.

Găsesc atâtea chestii. Doar că vraja s-a cam dus și în lumea asta, n-avem vrăjitoare sau peștișori aurii cu chef de îndeplinit dorințe.

Singurul lucru pe care mi-l doresc acum e să nu o dezamăgesc pe Ale puțin mai mică. Și sa fac totul așa cum vedea ea atunci.

image

Prea multe ,,de ce-uri”

Heeei. Chiar vă super mulțumesc tuturor pentru ziua de ieri. A fost cea mai făină zi de 13 posibilă. Sunteți cei mai tari!Promit că de acum înainte voi posta mai des și nu voi mai lăsa blogul de izbeliște. Am câteva schimbări pentru el. 🙂

De câteva zile mă tot gândesc la lucruri. Am greșit eu cu ceva? E vina mea că nu m-am născut într-o familie cu 3 case și o grădină mare sau că n-am rude care își fac vacanțele în Indonezia? De ce TOT TIMPUL trebuie să existe diferențele astea idioate între oameni? De ce unii își cumpără parfum de la Dior, iar alții merg și vând cărți la terasele cafenelelor doar pentru o pâine sau ceva dulce? La fel de mult mă enervează când văd că unii căntăreți au atâția fani și nu sunt recunoscători pentru asta. Sau oameni care ar da orice să îi vadă sau să le facă o poză. Sau să le răspundă la întrebări. Dar ei nu răspund niciodată. Nimănui. Nu au timp de asta, sunt mereu ocupați.

Mă uit la emisiunile alea de gătit. Sunt faine, mereu îmi place să urmăresc chestii ce țin de mâncare. Mă relaxează. Dar nu înțeleg de ce se aruncă în stânga și în dreapta cu farfurii. Sau de ce se aruncă mâncarea aiurea. Nu suport să văd mâncare aruncată. De ce primesc tot cei care au, coșuri cu vin și cozonac? De ce unii își fac tratamente corporale cu laser, când alții ar vrea să aibă măcar o cremă cu un parfum mai sofisticat. De ce se fac atâtea concursuri de talente dacă sunt promovate doar pe moment, iar apoi toată lumea uita de ele?

De parcă aş putea să schimb asta vreodată.
image

Ale, încântată de cunoștință.

Tocmai mi-am dat seama că nu ştiu nimic despre mine. Nu ştiu ce-mi place, ce nu, de ce îmi e frică, dacă spun cuiva ce simt, cât de multe lucruri mă enervează. Probabil se întâmplă asta multor persoane. Probabil nu. Ale mică nu cred că a avut o culoare preferată sau un talent nedescoperit, așa că nu s-a gândit la chestii de genul.

Așa  că am să le las aici. Toate ciudățeniile despre mine. Nu trebuie să le citiți,  de obicei nu-mi place să ştie ceilalți lucruri despre mine. Dar aş vrea să le citesc eu după ceva timp. Să-mi dau seama cine rahat eram. Sau să rămână amintire pentru momentul în care voi fi o bloggeriță plină de bani. Glumeam. Singurul lucru pe care mi-l doresc e să fie citit blogul ăsta ciudat.

Începem frumos. Îmi plac multe lucruri. Îmi place să scriu. Orice. Când eram mică, îmi plăcea să țin jurnale. Scriam ce mi se întâmplă și cine mă enerva. La țară când mergeam îmi cumpărăm caiete și începeam sa desenez sau să povestesc în ele filmele preferate ca să nu cumva să le uit. Nu că s-a schimbat ceva până acum. Am un jurnal-cărămidă din liceu, Doamne feri. And still counting. Chestia e că sunt obsedată de agende, stickere şi carnețele. Albumul din a XII mi l-am făcut singură. Nu pot să scriu pe ceva, dacă nu îmi place coperta. Când eram mică, cu maică mea cu tot, am decupat, rearanjat și refăcut o mini-revistă de copii. Fac calendare în fiecare an, în decembrie. E partea mea preferată și așa știu ca vine iarna, cu mâinile pline de acuarele și uitandu-mă la Viață cu Louie. Încă îmi plac desenele. Și dulciurile. Dacă voi avea vreodată copii, sigur le voi mânca toată ciocolata. Ca orice om normal, îmi place și muzica. Aia cu versuri. Aia care transmite ceva. Și care e compusă de cel care o cântă. Mi se pare cea mai sinceră formă de a spune că vrei să cânți din tot sufletul. Îmi place când ninge. Îmi place pepenele. Îmi place când văd oameni care fac ceea ce le place, chiar dacă nu îi ia nimeni în seamă. Îmi place să merg cu trenul, chiar dacă uneori 6 ore sunt prea mult.

Îmi place să stau cu ai mei. Îmi place să imit oamenii. Când aveam vreo 6-7 ani, notam într-un caiet episoade din familie. Nu a scăpat nimeni de ziua mea, le-am imitat toate ticurile posibile. Măcar au râs.  Îmi plăcea să mă înregistrez.  Am primit un casetofon într-o iarna și am enervat toată planeta cu el. Încă mai am casetele, chiar dacă nu mai există casetofonul. Îmi place să plec în excursii fără sa plănuiesc mare lucru. Îmi plac romanele polițiste. Îmi plac hainele colorate și ieftine. Îmi plac pălăriile. Îmi place să ascult muzică atunci când merg pe stradă. Nu suport să ies din casă fără căști sau melodii. Îmi place să dorm până târziu și să mă trezesc fără alarmă. Îmi plac spaghetele de orice fel. Eram maestră acasă, în fiecare sâmbătă. Sau așa ziceau ceilalți.  Îmi place să merg la țară și să mă îndoape bunică mea cu toate mâncărurile posibile. Şi să facem gogoşi cu muuuuult zahar pudră. V-am zis că o să fac diabet într-o zi? Îmi place berea și doar berea. Şi jeleurile. Şi să mă uit la filme coreene siropoase.

Îmi place să merg la concerte pentru că pot să cânt și să mă rup în figuri pe acolo. Prefer asta în locul muzicii puse de DJ și a fundurilor bombate din cluburi. Îmi plac băieții care poartă tricouri albe, simple. Îmi place mirosul de benzină și de pâine caldă. Îmi plac urşii de pluș. Sau cățelușul meu care şi-a cam pierdut din material. Îmi place iaurtul de dimineață. Îmi place să fiu prietenă cu Dumnezeu. Facem echipă bună împreună :).

Hai că m -am cam lungit. Să trec la o dark side acum. Nu suport oamenii mincinoși sau prefăcuți. Ăia care te dau la o parte aiurea. Sau cei care își dau aere de dive doar pentru că au reușit ei. Fraților, sunteți tot oameni.  Nu-mi plac lăudăroșii. Nu-mi plac ăia care spun că nu învață, dar iau premiul I. Nu prea îmi place să vorbesc la telefon. Nici nu răspund la el de multe ori. Mai bine scrju 100 de mesaje. Nu-mi plac unghiile mari și incomode. Am avut o dată, dar mi le-am rupt când am vrut să închid aparatul de făcut sandvich-uri. Nu-mi place mierea. Nu-mi place când ceilalți nu-mi citesc numele bine. Și s-a întâmplat asta de când eram în clasa I. Sunt doi de amărâți de ,,Ț”, ce Doamne iartă-mă? Nu suport albinele. Cele mai diabolice chestii de pe lumea asta și cealaltă. Țip şi țip iar când le văd. O să mă recunoașteți dacă mă vedeți pe stradă. Nu-mi place să dezamăgesc oameni. Nu-mi place să plâng. Nu-mi plac dentiștii sau mirosul de spital. Îmi amintește de când trebuia să-l vizitez pe tatăl meu și știam că îl doare mult și eu nu pot face nimic. Nu-mi plac prietenii care se folosesc de mine sau îmi fură ideile.

Nu-mi plac și îmi e frică de valuri noaptea. Mi se pare așa ciudată senzația aia. Și rece. Brrr. Nu-mi place să văd nedreptăți. Să văd ca ne batem joc de unii oameni doar pentru ca nu sunt îmbrăcați de la Zara. Nu-mi plac știrile.  Sunt mereu deprimante și enervante. Și plus de asta,nu mi se pare corect ca prezentatorii să ia tot timpul salarii mai mari. Oricum sunt parfumați, recunoscuți, îmbălsămați și toate alea. Mai sunt și plătiți pentru asta. Spuse Ale, viitor jurnalist. Nu-mi place politica, apropo.  Sau ungurii care fac pe grozavii de 1 decembrie. Nu suport pisicile. Nu-mi plac oamenii care se împing în ratb și mă aproape dau jos din el de fiecare dată. Nu pot să merg cu maşina mai mult de 30 de minute. Mi se face răuț. Nu-mi place să plec la drum cu 100 de bagaje și încerc tot timpul să înghesui tot într-un rucsac. Nu- mi place să mi se promită ceva și să nu se țină de cuvânt persoana aia. Chiar dacă ce mi-a promis e ciocolata. Nu mă simt bine când știu ca cineva e supărat. Nu-mi place de ziua mea. De când aveam 18 ani, mi s-a dus magia de tort și cadouri. Nu-mi place să fac lucruri sub presiune. Și nu-mi place să citesc mai multe cărți în același timp. Mi se pare că nu mai au farmec poveștile.

Cu drag,
Ale la 19 anișori nu-s nici grei, nu-s nici ușori.

image

Depresia de „încep să am lucruri de făcut”

Fraților,

Nu știu despre voi, dar pe mine mă apucă toate alea când trebuie să plec (mai nou)/să înceapă școala. Încep să am discuții din alea filosofice cu mine de: „Îmbătrânesc, gata. Așa se vor duce și tinerețile mele. Cum se duc vacanțele.” Și nu doar de anul ăsta. Fac așa de când eram mică, nu știu cum de nu m-au dat afară ai mei până acum.

Pat-pătuțule. O să-mi lipsești. În ce o să mă mai scufund eu până la 13:00 ? Cum o să mă mai bucur când visez ceva frumos?

Mâncare multă și bună. Ce o să mă fac eu fără tine? Cum mă mai îngraș 5 kilograme în 2 zile cum numai eu pot?

Familie. Pe cine mă mai enervez eu fără motiv? Cui îi mai spun toate tâmpeniile prin care trec? Cu cine mă mai contrazic până la 4 noaptea?

Leptop fermecat. Cine mă mai ține pe mine nopțile fără somn? Bine, asta nu o să se schimbe. Știu că am în cine să mă încred.

Masă goală și frumoasă. Îmi place de tine mai mult așa decât cu foi și fișe și cărți și materii nasoale. Ești minunată așa. Stay simple.

Filme bune și siropoase. Ce bine era să mă concentrez doar pe povestea voastră frumos regizată și să nu trebuiască să lucrez la a mea.

Ieșiri nocturne. Cui las eu banca pe care am înghețat 3 ierni la rând?

Ploaie. Până și tu pari așa de minunată în zile ca astea. GLUMESC. NU.

Oraș liniștit și cu puține semafoare. Ce mă fac eu că te las iar?

 

Anul trecut pe vremea asta

Am zis de multe ori că-mi plac sărbătorile. De orice fel. E chestia aia. Casă, dulciuri multe, căldură, multe rude și neamuri, prieteni și muzică. Și fericire. Cel puțin pentru o perioadă, cel puțin anii ăștia.

De când eram mică îmi plăcea să-i ajut pe ai mei la mâncăre. Nu, nu doar la gustatul ei. Chiar dacă stricam majoritatea lucrurilor și dura totul cu două ore mai mult, eram acolo. Îmi plăcea să tai legumele pentru salata boeuf. Era pasiunea mea secretă. Sau îmi plăcea să fac prăjituri și tot felul de combinații de creme. Știu că o dată am reușit să stric o cremă de ciocolată de patru ori. Da, e talentul meu ascuns să stric lucruri.

Și mereu când încerc să fac ceva, un cartof prăjit, o măslină acolo, îmi amintesc de sărbători și de când eram mică și bleagă. Nu că s-a schimbat ceva. Poate doar că palma mea e puțin mai mare.

Anul trecut pe vremea asta, de exemplu, eram cu fratele meu și râdeam. Era casa mai veselă, mai plină, mai altfel. Mergeam cu el la cumpărături și tot timpul ni se întâmpla câte ceva. Dacă ne-ați vedea ce echipă bună facem.

Nu știu ce melodii ascultam anul trecut. Dar, cu siguranță, nu pe cele de acum. Deși am avut ieri un moment sensibil și mi-am reconstituit viața până la 19 ani cu melodii vechi. Se întâmplă asta când îmbătrânești. Acum câțiva ani, am ascultat toate spectacolele și toate live-urile celor de la Vacanța Mare. Le-am ascultat atât de mult încât le-am învățat replicile pe de rost. Încă le știu.

Alte lucuri amuzante sau nu? A fost o primăvară când citeam doar romane polițiste cu o jurnalistă șmecheră. Ai mei își făceau cruci invers că nu mă mișcam din pat cu orele, iar eu mă visam Superman-ul modern al lumii ăsteia.

De asta vă spune mama omidă. Faceți lucruri faine și la timpul lor ca să vă amintiți de ele. Și țineți-le acolo bine pentru când vă va fi dor de ele.

Apropooooo. Sărbători fericite și cu multe poze și amintiri frumoase! 🙂